Când am început să-l percepem.
Pentru fiecare dintre noi, timpul a început în momentul în care l-am perceput prima oară. Am fost învățați de părinți la ce oră să mâncăm, la ce oră să ne culcăm, ulterior la ce oră să ne trezim. Am fost învățați că sâmbăta și duminica sunt zile libere și că în perioada verii sau a iernii urmează o perioadă liberă de la orice responsabilitate, ceea ce numim vacanță. Am fost învățați că o dată pe an sărbătorim ziua noastră de naștere. În momentul în care percepem că a trecut un an, o lună, o săptămână, o zi, o oră, este momentul când percepem trecerea timpului. Putem să spunem că până nu-l percepem, pentru noi timpul nu a existat.
De câte ori ne aflăm în vacanță la bunici și ne-am gândit că verile petrecute acolo sunt numărate? Până la o anumită vârstă, nimeni nu își pune această problemă. De ce? Pentru că timpul nu este perceput, pentru că aveam impresia că o să dureze o veșnicie aceste momente. Ce dacă nu făceam un anumit lucru în vara asta, aveam timp în oricare din verile ce urmau. Practic, nu exista noțiunea de timp. În momentul când am început să percepem timpul, acela a fost momentul când noi l-am descoperit, i-am dat o formă, l-am numit cu un cuvânt: “timp”.
Din acel moment totul se schimbă. Ne dăm seama că suntem efemeri, ne dăm seama că absolut tot ce ne înconjoară se află în preajma noastră pentru un anumit “timp”. De obicei, aceste conștientizări se lasă cu momente triste, în special pentru că nu știm ce se întâmplă după ce ni se termină acel timp.
Nu avem capacitatea să înțelegem ceva ce a fost, este și va fi întotdeauna acolo, dar avem capacitatea de a înțelege cum ne raportăm la această noțiune, numită “timp”.