Omul este cameleonic, se adaptează la condițiile ce-l înconjoară, unul dintre cele mai bune exemple este: Masutatsu Oyama – fondatorul stilului de luptă Kyokushinkai. Acesta a plecat la un moment dat pe munte doar cu o singură carte de arte marțiale. Timp de doi ani a trăit în munți, în sălbăticie, unde doar s-a antrenat. S-a antrenat să spargă lemne, pietre, practic și-a întărit corpul. Când a coborât din munți, unul dintre motivele pentru care a devenit faimos a fost faptul că s-a luptat și a ucis taurul cu mâinile goale. De asemenea, s-a luptat cu foarte mulți maestri din diferite stiluri de arte marțiale. Nu doar forța lui s-a schimbat ci corpul complet, toleranța lui la durerea fizică a devenit mult mai mare. Ce însemna o simplă lovitură pentru un om care se luptă cu taurul cu mâinile goale?
Ca și durerea fizică, toleranța pentru durerea emoțională de asemenea poate fi ridicată, din păcate metoda prin care aceasta toleranță se ridică, nu este un “antrenament” plăcut. Printr-o expunere frecventă la durerea emoțională, începi să ridici din ce în ce mai mult această toleranță la durere. Cu fiecare suferință pe care o trăim, primim câte o cicatrice pe suflet.
Luăm de exemplu durerea pierderii celor dragi. Dacă dintr-un șir de evenimente neplăcute, pierzi mai multe persoane dragi, ajungi într-un punct în care cumva te resemnezi, cumva accepți că moartea face parte din “cercul vieții”. Astfel, dacă ajungi să pierzi pe cineva mai puțin drag, te va durea, dar te va durea mai puțin, cumva vei trece mult mai rapid peste. Cumva acest tip de durere emoțională nu dispare, doar se transformă în tristețe, astfel acea tristețe va rămâne ca și o cicatrice asupra sufletului tău.