Mintea umană este fascinantă și complexă. Chiar dacă s-au făcut multe studii asupra ei, respectiv asupra creierului, dacă am inteles 10% din el, este mare lucru. Pe lângă partea fizică, mai avem de înțeles și partea “virtuală”. O numesc virtuală, fiindcă cea mai ușoară comparație ar fi dacă ne-am raporta la un computer. Poate ajungem să înțelegem cum funcțion ează partea fizică, însă acel spațiu virtual, acel termen numit “gândire”, are posibilități infinite. Unitatea de măsurare a gândirii putem spune că este “imaginația”.
Gândirea, în principiu, în planul fizic, este alimentată și susținută de un motor: creierul. Acesta fiind componenta “hardware”. Vorbim aici de întreg modelul de gândire, atât de la informația pe care o primim, o procesăm, cât și de la informația pe care o creem și o transmitem mai departe. Informația e doar o piesă universală dintr-un puzzle nedefinit care iși capă tă o noua formă de fiecare dată când o folosim, în concluzie, gândul este o informație.
De ce am ales să fac comparația creierului uman, de fapt al întregului corp, cu un computer. În primul rând, din punct de vedere tehnic, computerul este creat după asemănarea noastră, nu după chip ci doar după modalitatea de funcționare. Știm foarte bine să folosim acest “computer” fără să știm neapărat cum funcționează el din punct de vedere fizic – mă refer aici la majoritatea oamenilor, nu la cei care își petrec întreaga viață studiind acest lucru. Evident, ca și orice computer, corpul uman nu este folosit la capacitatea maximă.
Ce se întâmplă cu o informație, numit gând, în momentul în care îl uităm. În primul rând, sunt două feluri de a “uita” această informație:
- Temporar – uităm un anumit gând pentru o perioadă de timp, iar dacă după un timp ne reamintește cineva, sau vreo altă întâmplare e factorul declanșator, începem să ne reamintim. Într-un computer, dacă vrei să faci loc la mai multă informație, te folosești de funcția de arhivare. Asemănător cu informațiile, toate se arhivează păstrând doar un fișier. Sistemul de dezarhivare este factorul declanșator.
- Permanent – uităm un anumit gând pentru totdeauna, indiferent dacă mai trecem printr-o locație în care am mai fost, indiferent dacă ne povestește cineva, pur și simplu uităm complet. Până și pe computer, când nu ai loc de arhivare te apuci să ștergi, doar că acest proces se întâmplă automat. Acest lucru se întâmplă când bei alcool peste limita, încât nu îți mai amintești absolut nimic din ce s-a întâmplat, indiferent cine ce anume îți povestește.
O altă asociere cu gândirea ar putea fi o bibliotecă. Informația este trecută într-o carte și pusă pe un raft. De cele mai multe ori, păstrăm un “marker de importanță” într-un index, unde se face referire la acea informație. Cât de “îngroșat” este textul din acel marker, atât de semnificativă este acea informație, devenită între timp amintire. Exemplu: Mai ții minte în vara anului X când ne-am întâlnit cu toții la acea petrecere de neuitat…
Ce facem în momentul în care nu mai avem loc în “bibliotecă”. “Cărțile” care au o importanță dar le folosim rar, le mutăm într-o arhivă, pe când cele neimportante, le trimitem la maculatură pentru reciclare. În alte cuvinte, le scoatem din bibliotecă.
Gândul, această informație transformată ulterior în amintire, la fel cum el este preluat și stocat fizic într-un compartiment al creierului, în funcție de “markerul de importanță” pe care îl primește va fi eliminat din creier la nevoie de eliberare sau în procesul automat de protecție ce se activează din subconștient. Exemplu: dacă a fost vreodată vreun moment stânjenitor, acel moment, poate să primească un marker de importanță mare și să ne gândim tot timpul la el (asta totodată îl va ancora, nelăsându-l să treacă mai departe spre “arhivă”) sau alegem să nu ne gândim la el, să evităm cu orice preț “retrăirea momentului” = “recitirea cărții” și la un moment dat va fi arhivat automat
Acest proces se întâmplă automat din subconștient și este menit să ne protejeze. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla doar dacă am retrăi apariția dinților din perioada de sugari.