Dileme

Cum să am o viață împlinită acceptând că se va termina cândva fără să știm când și cum?

Posted on by UnPrieten

Dacă citești o carte interesantă, ți-ar plăcea să știi de dinainte ce se întâmplă sau preferi să te surprindă?

Dacă vezi un film nou, indiferent de ce gen este, și ai ști finalul, te-ai mai uita la el cu același entuziasm?

Ce s-ar schimba dacă ai ști exact când se termină viața?

Toate aceste întrebări au în comun existența misterului, dacă elimini acest mister, o să dispară și plăcerea, entuziasmul sau chiar dorința de a continua, fie că vorbim de cititul unei cărți, vizionarea unui film sau trăirea unei vieți.

Aș acorda mai multă atenție acestei fraze “O viață împlinită”. Este important ce înseamnă împlinirea în viață. De cele mai multe ori ne este plasată în subconștient definiția unei vieți împlinite încă de mici: “Trebuie să mergi la grădiniță, apoi la școală, apoi la o facultate, să găsești un job bun, să cunoști pe cineva și să-ți întemeiezi o familie”. Tot lanțul acesta ciclic ți se împărtășește bine în subconștient ca și o idee ce îți este amintită de fiecare dată când cineva te întreabă: “auzi, tu când te căsătorești?” apoi “voi când faceți copii?”.

Dacă nu rezonezi prea bine cu ideea dusă la rangul de clișeu, există câteva “probleme”:

  • Dacă urmezi această idee, dar totuși nu te simți împlinit(a) simți că lipsește ceva, înseamnă că pe parcurs, ai pierdut o bună parte din tine, înseamnă că undeva, încă nu ai apucat să fii tu și poate nici acum nu ești tu, dar ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt.
  • Dacă nu urmezi această idee, dar totuși simți că lipsește ceva, s-ar putea datora faptului că în subconștient, e acest cliseu care te mai trage de mânecă din când în când.

În momentul în care eu m-am simțit pierdut, am făcut un pas în spate și am început să observ, să învăț. Să mă uit în jur la persoane care emanau fericire, împlinire și să învăț de la ele, fie că era vorba de un copil mic, un adult sau un bătrân, avem atât de multe de învățat unii de la alții. Am văzut persoane bolnave grav, în stadii terminale, dar care se bucurau mai mult decât oameni sănătoși tun, am văzut oameni fără bani (numiți de alții săraci), însă se bucurau unul de altul mai mult decât cei cu bani (numiți de alții bogați). Atunci mi-am dat seama că există ceva mai important chiar decât sănătatea fizică, mai exact fericirea. Fericirea trage după ea și împlinirea, de multe ori sunt sinonime, drept urmare am început să descopăr ce mă face să mă simt împlinit chiar și pentru câteva secunde.

Pe unii oameni îi face fericiți, împliniți sau chiar satisfăcuți să prindă un pește, pe alții să planteze un copac, pe unii să tundă gazonul, pe alții să îngrijească grădina, pe unii să creeze, pe alții, din nefericire, să distrugă. Împlinirea vine urma unei senzații de satisfacere. Eu mă simt împlinit când termin de scris o idee.

Câteodată micile împliniri, acelea care sunt strict pentru sufletul tău, s-ar putea să însumeze senzația de viață împlinită, astfel încât, indiferent când va veni momentul să părăsești această lume, vei simți că ai o viață împlinită.

Pe tine, dragă cititorule, îți mai amintești ce te face împlinit? Lasă un comentariu aici, s-ar putea să inspiri pe alții.

Cum poți să știi dacă este bine sau nu să re-angajezi un fost angajat?

Posted on by UnPrieten

Într-un caz ideal, când vorbim de angajare, totul ar trebui să se bazeze pe competențe, însă dacă vorbim de o reangajare, nu doar competențele sunt factorul decisiv. Pentru a putea să fii cât mai subiectiv, este bine să te pui atât în pielea angajatului cât și în pielea angajatorului. Sunt mai multe criterii de care trebuie să ții cont, însă eu am să menționez doar două dintre ele:

  1. Depinde ce fel de om este angajatul care a plecat:

Dacă este un angajat bun, pe care ți l-ai dori înapoi, atunci este bine să-l reangajezi, dar să afli și motivul respectivul contextul care l-au făcut să plece de la început.

Dacă este un angajat slab, iar dezavantajele sunt mai mari decât avantajele, dar totuși iei decizia de a-l reangaja, înseamnă că te-ai lăsat influențat, nu ai luat o decizie obiectivă și ai ținut cont prea mult de sentimente, indiferent care sunt acele sentimente.

  • Depinde de motivul pentru care a plecat:

Dacă a plecat din alte motive decât cele financiare. Dacă vorbim de un angajat bun care a plecat din alte motive decât cele financiare, este posibil să fi plecat din cauza conflictelor sau din cauza frustrărilor. În cazul acesta, este chiar recomandat să vadă și alte companii, s-ar putea să-i schimbe perspectiva și, în mod cert, să-i rezolve o parte din frustrări. Este important ca un angajat, chiar dacă este foarte bun, să fie team player, o calitate care se învață, mai ales dacă perioada de probă este mai lungă. 😊

  • Dacă a plecat din motive financiare, depinde foarte mult de diferența financiară pentru care a plecat. Dacă această diferență depășește 50%, înseamnă că firma ta nu ține pasul cu prețul pieței pentru acel om. Desigur, este posibil să fie omul potrivit la momentul potrivit, dar dacă pățești acest lucru cu mai mulți angajați, atunci trebuie să te aliniezi la nivelul pieței dacă dorești să-ți păstrezi angajații.
  • Dacă s-a întors pe aceleași beneficii financiare, atunci înseamnă că valoarea sa pe piață este cea pe care o oferi și nu a putut să primească mai mult în altă parte. Totodată, mare atenție, cine acceptă să se întoarcă pe aceleași beneficii, sunt șanse mari ca pe tine ca și angajator să te folosească doar ca o zonă tampon să îi asiguri venitul necesar până va găsi o ofertă mai bună. Drept urmare, este bine să cântărești și să-ți asumi riscul.

Când un angajat ia decizia să plece dintr-o firmă, motivul principal este că merge unde îi va fi mai bine. Aproximativ 40% din decizia pentru care alegi să schimbi locul de muncă reprezintă beneficiile financiare, restul de 60% în proporții diferite, reprezintă:

  • Posibilitatea de a te dezvolta, a câștiga abilități noi
  • Posibilitatea de a ocupa o poziție nouă
  • Timpul petrecut la serviciu, dar mai ales flexibilitatea de administrare a acestui timp.
  • Când se desfășoară activitatea: daytime, nighttime, on-call
  • Alte beneficii: asigurare medicală, sprijin pentru copii, decontare, etc.

Sunt două lucruri esențiale pe care multe firme mari sau mici nu le fac cum trebuie sau deloc:

  1. Exit interview: organizat bine, output-ul poate să reflecte motivele reale pentru care un om pleacă din firmă. Când pleci, ai tendința să spui tot ce nu a mers ok, deci output-ul te poate ajuta să corectezi tot ce e de corectat.
  2. Verificarea referințelor: aproape nimeni nu verifică referințele noilor angajați, ce să mai vorbim de foștii angajați. Este adevărat, în momentul în care îi verifici referințele la o firmă la care angajatul încă lucrează, automat o să le dai de înțeles că respectivul dorește să părăsească compania, dar când cineva ia această decizie de a căuta de lucru în altă parte, acesta este și un risc asumat.

Dacă reușești să fii cât mai obiectiv dar și cât mai informat, atunci vei lua decizia corectă, dacă ești subiectiv și lași sentimentele personale să te influențeze, fie că vorbim de sentimente pozitive sau negative, atunci nu vei lua decizia corectă.

Dacă trebuie să respectăm regulile tot timpul, de ce facem excepții de la acele reguli?

Posted on by UnPrieten

Mai întâi trebuie să fim siguri că înțelegem: Ce sunt regulile? Regulile sunt principii gândite de o entitate menite să aducă ordine, de cele mai multe ori într-o societate.

Dacă vorbim de regulile unei societăți, putem spune că, cu cât societatea se dezvoltă mai mult, cu atât acele reguli trebuie transformate în legi. Într-un mod abstract, cele mai vechi reguli pe care le conștientizăm mai mult sau mai puțin, sunt tocmai cele 10 porunci primite de Moise. Dacă facem un “arbore genealogic” a majorității regulilor de conviețuire, o să vedem că ele duc fix spre acele reguli. Putem spune că pentru societatea dezvoltată pe creștinism, pilonii societății dar și valorile morale sunt tocmai acele reguli, numite porunci. Pe măsură ce liberul arbitru, respectiv, valoarea individului a câștigat mai multă importanță, au apărut tot mai multe reguli.

De-a lungul anilor aceste reguli au suferit transformări. Motivul pentru care aceste reguli au suferit transformări este fix motivul pentru care există excepții de la reguli: În funcție de evoluția societății și a evenimentelor, o regulă nu poate să acopere toate scenariile posibile.

Acum aproximativ 17 ani, unul dintre mentorii mei mi-a spus o vorbă: “Sunt două categorii de oameni, cei care s-au supus regulilor societății și cei care nu s-au supus acelor reguli. Omenirea a evoluat datorită celor care nu s-au supus acelor reguli”. Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Traian Vuia s-ar fi oprit la regula: “Un obiect mai greu decât aerul nu poate să zboare”. Motivul pentru care facem excepții de la reguli este tocmai fiindcă regulile nu pot să acopere toate scenariile posibile.

Cei care încearcă să respecte cu strictețe regulile sunt, în general, cei cu o gândire conservatoare. Cei care le încalcă dar într-un mod constructiv și benefic au o gândire progresistă. Propoziția “Când excepția devine regulă” nu este doar o zicală, este o declarație.

Însă, MARE ATENȚIE, la încălcatul regulilor, aici avem iarăși mai multe categorii, o să subliniez doar două dintre ele:

  • Încălcatul într-un mod constructiv – situația de genul lui Traian Vuia, care a dus la inventarea avionului, a generatorului cu aburi, etc.
  • Încălcatul într-un mod distructiv – situații de genul: furt, jafuri, crime, etc.

De-a lungul istoriei, unele reguli au fost bune, alte reguli au fost mai puțin bune, cert este că au suferit tot timpul transformări. Aceste transformări sunt direct legate de valorile morale ale celor care au gândit acele reguli (sau legi). Într-o lume ideală, toate regulile ar trebui să aibă fundamente morale, deci intenții bune…

Închei cu una dintre vorbele mele favorite: Când o regulă face mai mult rău decât bine, atunci regula trebuie schimbată.

De ce murim?

Posted on by UnPrieten

                „Tot ce are un început are și un sfârșit”, o vorbă care ne amintește de faptul că suntem efemeri, că nimic nu durează o veșnicie, iar timpul pe care îl avem, cel puțin în această formă, în acest spațiu, este limitat. Mai jos o să adaug câteva motive pentru care când este momentul, murim:

1) Pentru că resursele noastre sunt limitate. Cu cât speranța de viață se prelungește, cu atât populăm mai mult planeta. Cu cât populăm planeta mai mult, cu atât consumăm mai multe resurse. Exemplu:

-în 1800, speranța de viață era undeva între 30 și 35 de ani. Populația planetei se presupunea că este de 1.000.000.000 de oameni.

-în 1900, speranța de viață era undeva între 40-45 de ani. Populația planetei era aproximativ 1.600.000.000

-în 2000, speranța de viață era undeva în jur de 65 de ani. Populația planetei era aproximativ 6.100.000.000

-în 2020, speranța de viață era undeva la 70 de ani. Populația planetei era aproximativ 7.500.000.000

Fie învățăm să ne administram resursele mai bine, într-o sinergie cu natura, fie căutăm resurse pe alte planete. Însă a doua variantă, nu este chiar așa „la îndemână”.

2) Pentru a ne bucura de viață și pentru a aprecia ceea ce avem. Din păcate, este în natura noastră, cu cât avem ceva mai mult timp, cu atât avem impresia că ni se cuvine și nu apreciem deloc. Dacă am ști că suntem nemuritori, nu ar mai exista nicio bucurie, am uita să simțim.

3) Pentru a merge mai departe, dacă ne-am învățat lecția. Indiferent ce există dincolo, îmi place să cred că există o continuare, că există viață după moarte, că suntem aici pentru a învăța ceva, pentru a trăi o anumită experiență, o anumită „viață” iar apoi mergem mai departe. Îmi place să cred că sufletul este nemuritor, deși în definitiv, în afara de propriile credințe nu am altă dovadă „palpabilă”.

Intrând în dualitate, nu există căldură fără să existe rece, nu există bine fără să existe rău și nu există viață fără să existe moarte, de aceea tot ce are un început, are și un sfârșit.

Există suflete pereche?

Posted on by UnPrieten

Una dintre cele mai folosite ideologii și expresii întâlnite de multe ori când se face referire la o relație: “jumătatea mea”. Fie că vorbim de contextul: “îmi caut jumătatea mea” sau “mi-am găsit jumătatea”, această expresie se raportează la imaginea unei persoane pe care începem să o construim dar pe care tot noi o modificăm în funcție de starea de spirit pe care o avem când ne gândim la acea “imagine”.

Dacă cineva te întreabă: “cum vrei să fie jumătatea ta?”, care ar fi răspunsul tău? Dacă nu te-ai gândit la acest lucru până atunci, cel mai probabil acela e momentul în care începi să “construiești” în mintea ta cum ai vrea să fie acea jumătate. “Mi-ar plăcea să fie…” este o expresie care expune ceea ce tu ai construit, ce ți-ai imaginat și ce ți-ai dori să fie. Partea bună la acest lucru este că îți formezi anumite așteptări în privința persoanei. Partea rea este că îți formezi anumite așteptări în privința persoanei..

De ce este bine: știi exact cum îți dorești să fie persoana pe care o accepți lângă tine.

De ce nu este bine: îți formezi o idee fixă despre persoana pe care o să o accepți lângă tine și în loc să o descoperi, începi de fapt să o formezi conform așteptărilor. Însă, oricât de mult ai încerca să formezi persoana de lângă tine, nu o să se ridice niciodată la “imaginea” pe care tu ai construit-o în subconștient, tocmai pentru că acea imagine se modifică tot timpul în funcție de starea de spirit.

Partea proastă la așteptări este că transformă misterul în dezamăgire.

Cu cât căutăm mai mult acea jumătate cu atât ne departăm de ea. În momentul în care renunțăm la așteptări, lăsăm loc misterului. În momentul în care acceptăm propria persoană, dar o acceptăm cu adevărat, nu doar te minti singur, totul o să se schimbe. Cum îți dai seama că te-ai acceptat? Gândul că este posibil să rămâi singur toată viața nu te mai sperie, deoarece îți place de propria persoană. Dacă ție nu îți place de propria persoană, cum să îi placă altcuiva?

Există suflete pereche?

Da, iar dacă suntem norocoși dar mai ales pregătiți, le vom cunoaște în această viață, dacă nu, poate în următoarea.

Ține minte “universul îți dă ce ai nevoie, nu ceea ce îți dorești.”

În ce măsură ai reușit să controlezi direcția pe care a urmat-o viața?

Posted on by UnPrieten

De multe ori am spus că sunt un actor în propriul spectacol. Rolul de regizor l-am preluat când am început să am de ales. Nu sunt 100% sigur ce gen de spectacol este, dar dacă mă uit în urmă și retrăiesc unele episoade, ajung la concluzia că anumite sezoane au fost o comedie bună.

Deci putem spune că până în momentul în care consecințele propriilor alegeri m-au ajuns din urmă, dar chiar și atunci am mai putut să influențez un pic direcția.

Cum știi că nu ești nebun și nu îți imaginezi întreaga viață?

Posted on by UnPrieten

Întrebarea aceasta a apărut tot mai des în gândurile multora, în special după 1999, mai exact cu apariția filmului Matrix, până atunci doar anumiți oameni se gândeau la acest aspect (filozofi, vizionari, gânditori). Filmul a fost atât de bine făcut și a avut un impact atât de mare încât foarte mulți oameni au început să se întrebe dacă noi trăim în realitate sau trăim de fapt o simulare. Nu mai este un secret faptul că în producția acestui film au fost implicați mai mulți filozofi, tocmai pentru a lega evenimentele mai greu de explicat sau chiar inexplicabile din viața de zi cu zi de realitatea virtuală. Filmul a fost atât de bine gândit încât a avut un impact foarte puternic asupra foarte multor oameni. Acest film este considerat unul dintre filmele care au revoluționat atât cinematografia, cât și industria IT, respectiv evoluția tehnologiei.

Există anumite categorii de oameni, cu o capacitate fantastică de a vedea încotro se îndreaptă anumite lucruri. Putem spune, într-un fel, că acești oameni se mai numesc și profeți. Acești oameni au o gândire futuristă, iar dacă ideile lor sunt expuse într-o carte/film sau orice modalitate de propagare a informației, aceste idei devin provocări în mintile strălucitoare ale unor inventatori. Sunt foarte multe idei gândite acum foarte mulți ani, care zac în arhive sau pe anumite biblioteci, deoarece vremurile, societatea, tehnologia, posibilitățile financiare contemporane cu apariția acestor idei, nu permiteau punerea lor în practică. Un foarte bun exemplu: Nikola Tesla.

Din zona cinematografică să luăm de exemplu Star Trek: unde Picard apare cu o tabletă în mână cu foarte mulți ani înainte de a fi inventată. Filmul Predator vorbește despre un costum de camuflaj pus în practică mulți ani mai târziu cu ajutorul tehnologiei. Filmul Matrix ne prezintă viața de zi cu zi ca și o realitate virtuală. La câțiva ani distanță, simulatorii de realitate sunt din ce în ce mai bine făcuți, “jocurile” asemănându-se foarte bine cu realitatea. Sunt foarte multe exemple de filme care ne-au “vorbit” despre o tehnologie, respectiv despre un stil de viață, cu câteva zeci de ani înainte ca acestea să apară. Îmbinând atât ideile mistice, cât și cele reale despre acele filme, totul se rezumă la o singură întrebare: Toate aceste filme, au fost o “previziune” sau o inspirație?

Pornind de la întrebarea de mai sus, aplicând regula: orice e posibil dar nu neapărat probabil, o să tratăm și subiectul nostru: trăim sau ne imaginăm că trăim?

O foarte mare parte din mine tinde să creadă că aceasta este realitatea în care trăim din câteva motive:

  1. continuitate în evenimente – avem continuitatea în viața noastră, de mici, până creștem mari, până dăm naștere urmașilor noștri. Ai reușit vreodată să continui un vis de unde ai rămas noaptea trecută?
  2. liberul arbitru al fiecăruia – avem libertatea de a alege, însă la fel de bine o au și alți oameni care se află la zeci, sute, mii de kilometri distanță. Dacă ne-am uita la un video cu anumite etape din viața altor oameni, am vedea că aceștia și-au trăit viața fără să aibă vreo interacțiune sau vreo influență din partea noastră. Deci, nu ne putem imagina că alții își trăiesc viața fără ca noi să știm de existența lor.
  3. capacitatea de procesare – O trăire personală: Am fost plecat o perioadă mai lungă în interes de serviciu. Dimineața fix înainte să mă trezesc, când am început să devin conștient, am visat că mă trezesc în patul meu de acasă (unde locuiesc) – o senzație foarte plăcută; după mi-am dat seama că nu sunt acolo și că sunt de fapt în patul unde am crescut (din orașul natal) – o senzație acceptabilă; după m-am trezit și mi-am dat seama că sunt de fapt încă în business trip – o senzație de dezamăgire. Practic, într-o dimineață am “călătorit imaginar” în 3 locații diferite și eram 100% convins că fiecare dintre ele este cea reală. În ziua aceea am fost ca o legumă, nu am fost în stare de nimic, creierul meu parcă s-a scurtcircuitat (pot spune că am trăit o particică din Inception – filmul l-am văzut mult mai târziu după această întâmplare și a fost foarte interesant. Mi-am dat seama cât de obositoare a fost acea experiență pentru creier și m-am gândit: dacă abia am procesat acel episod, cum aș putea să îmi imaginez existența fiecărei ființe de pe această planetă?

Unde intervine posibilitatea ca ne imaginăm că trăim? Este legat de partea spirituală. Nu știm 100% ce se întâmplă cu noi după ce murim, cum mie îmi place să cred că există viață după moarte și suntem aici pentru a învăța ceva (vezi articolul: “există viață după moarte?”), fiecare viață traită pentru a învăța acea lecție se poate asemăna cu o experiență virtuală.

Oricât de nebun aș fi, dacă mi-aș imagina întreaga viață, paradisul meu s-ar desfășura într-un mod un pic diferit.

La ce vârstă este considerată o persoană destul de bătrână ca să moară de bătrânețe?

Posted on by UnPrieten

Sunt câteva aspecte de luat în considerare aici:

  • din punct de vedere fizic, al vârstei
  • din punct de vedere personal al “împlinirii sufletești”
  • din punct de vedere social al “speranței de viață”

Primul aspect: din punct de vedere al vârstei. Există o teorie conform căreia în corpul nostru se află o celulă mai specială care controlează îmbătrânirea. Acea celulă încetează din viață în momentul în care noi împlinim aproximativ 3 luni. Dacă ne luăm după acea teorie, înseamnă că după 3 luni de viață noi începem procesul de îmbătrânire. O altă teorie spune că ADN-ul uman nealterat este făcut să trăiască mult mai mult, de ordinul câtorva sute de ani. Dacă ne luăm chiar și după anumite cărți de religie, acum câteva mii de ani oamenii trăiau mult mai mult pe pământ. Dacă atât știința, cât și religia au căzut de acord pe un subiect, înseamnă că un sâmbure de adevăr există.

Concluzionăm că din punct de vedere fizic, nu putem spune când un om este suficient de bătrân ca să moară. Ne rămâne să abordăm subiectul din punct de vedere personal sau al societății înconjurătoare.

Al doilea aspect: din punct de vedere personal, mai exact al împlinirii sufletești. În general, dacă suntem norocoși (spun norocoși, însă aspectul este mult mai complex) și nu suntem prea egoiști, dorim să transmitem mai departe moștenirea genetică, respectiv să facem cel puțin un copil. În momentul în care devenim părinți, tot ce ne dorim este să ne vedem copilul pe propriile picioare. În momentul în care știm că propriul copil este pe propriile picioare și este capabil să supraviețuiască singur, ne simțim împliniți sufletește, considerăm că “scopul principal” este atins. Dacă apucăm să vedem cum copilul nostru are o familie, apoi nepoți, deja acest lucru este un bonus. Acesta este motivul pentru care mulți oameni spun: “mi-am văzut copilul mare, așezat la casa lui, pot să mor liniștit”.

Al treilea aspect: din punct de vedere social, respectiv al speranței de viață. În fiecare zonă de pe pământ sunt anumite condiții de viață, care pot să scurteze sau să prelungească media de viață, practic definesc speranța de viață. Dacă condițiile de viață sunt bune și permit un stil de viață lipsit de griji, fără stres, media de viață este mult mai ridicată, în opoziție unde condițiile de viață sunt foarte rele, respectiv, sărăcie, foamete, război, speranța de viață este foarte scăzută.

Un alt mecanism bine plasat în subconștient, este pensionarea. Când auzim de cineva mai în vârstă că a murit, de multe ori ne întrebăm, “ieșise deja la pensie?”. Motivul pentru care punem această întrebare este empatia, ne gândim dacă noi o să apucăm acea vârstă de pensionare.

Ca să ne dăm seama care este media de viață într-un mod direct, când este vreun eveniment nefericit, mai exact o înmormântare, o să îi auzim pe cei din jur ca spun: “a murit prea devreme” sau în opoziție, “a trăit destul, cine știe dacă noi vom apuca acea vârstă”. În concluzie, societatea consideră că ești suficient de bătrân ca să mori de bătrânețe când atingi standardele definite tacit în privința: vârstei, respectiv mostenirii genetice și culturale lăsate în urmă, pentru că din perspectiva personală, niciodată cineva foarte apropiat nu este suficient de bătrân ca să moară, chiar și de bătrânețe.

De ce prețuim viața umană?

Posted on by UnPrieten

Când discutăm despre viața umană este foarte important să precizăm despre care viață umană vorbim. În primul rând, voi sublinia că toată viața contează, indiferent că vorbim despre oameni, animale, plante etc.

Raportat la propria persoană, pe baza tipului de viață umană, avem următoarele categorii:

  • propria noastră viață – de obicei, aceasta este apreciată și protejată pe baza unuia dintre instinctele primare: instinctul de supraviețuire – așa că am putea spune că atunci când vorbim despre viața noastră, ea este prețuită/apreciată de instinct
  • persoanele pe care le iubim (înseamnă familie) – valoarea acestui lucru este dată de dragoste, atașament și interacțiune, practic istoria pe care o împărtășești începând cu ziua în care te naști
  • prietenii apropiați – acest lucru este apreciat datorită istoriei interacțiunii – atașament
  • amici – empatie
  • toți ceilalți – cumva empatie, dar cu răceală

Morala se bazează de obicei pe dualitate: bine sau rău, corect sau greșit și acest lucru este dat de societatea în care suntem crescuți. Stâlpii moralei noastre sunt de obicei construiți de religie. Mai târziu sunt modelați de societatea în care creștem, respectiv decidem să trăim. În concluzie, în aproape toată societatea noastră actuală, moralitatea noastră se bazează pe religie.

Să luăm o societate în care, să o numim „morală”, se bazează pe un instinct diferit: supraviețuirea tribului (sau stupului). Uită-te la albine, nu au religie, știu că fiecare dintre ele are un rol și supraviețuirea stupului are prioritate. Ele prețuiesc viața reginei mai mult decât pe a lor. La fel și pentru furnici.

Acum ceva timp a existat un mesaj viral pe internet: care a fost primul semn al civilizației? Răspuns: „primul semn al civilizației a fost un femur care a fost rupt și apoi vindecat, deoarece în regnul animal, când rupi un picior, ești mort”. – Margaret Mead

Acesta a fost primul semn al civilizației, acesta a fost primul semn al ajutorului. Pe atunci, nu exista moralitate, era doar sentiment, empatie, dragoste, atașament. Acesta a fost momentul în care am început să prețuim altă viață umană decât noi înșine.De unde a apărut empatia?

Luând-o la origini: frica. Putem frica daca am fi in locul acelei persoane sau frica sa nu se intample cuiva apropiat, mai exact frica de singuratate. De fapt, nimeni nu a fost niciodată singur atunci când s-a născut până când a început să-și procure singur mâncarea sau altfel ar fi murit de foame. Acest lucru ne-a ajutat să dezvoltăm o formă de atașament. Aceasta s-a transformat în „împreună suntem puternici”. Familia s-a alăturat unei alte familii și au dezvoltat un trib, tribul se transformă într-un sat, satul in comuna, comuna in oraș, oraș într-o țară, țară într-o uniune.

Deci, de ce la origini? Ei bine, vezi la știri sau auzi că cineva este rănit sau mort. Există mari șanse ca întrebarea „cum ar fi?” va apărea. Ce se va întâmpla cu mine sau ce se va întâmpla cu cineva pe care îl iubesc. Odată ce simți cât de mult te va răni, vei înțelege cât de mult va răni pe altcineva. Deci, aceasta latura a empatiei își are originea în frica noastră de singurătate. Veți avea grijă de fericirea sau tristețea altcuiva numai atunci când vă veți gândi „cum ar fi?”.

De ce prețuim viața umană?

Într-o formă foarte abstractă, propria noastră viață: din instinctul de supraviețuire; a celor dragi: din istoria interacțiunii; alte persoane: empatie.

Este intoleranța transmisă sau moștenită genetic?

Posted on by UnPrieten

                Când vorbim despre intoleranță ne referim la absolut orice fel de intoleranță, atât de natură fizică, cât și de natură psihică.

                În mod natural și instinctiv, când ajungem la o anumită maturitate considerăm că este momentul să predăm mai departe informațiile adunate. De ce instinctiv? Pentru că instinctul de reproducere este un instinct primar, iar acesta ne lovește în momentul în care suntem capabili din punct de vedere fizic să procreem.

                În momentul în care facem un copil, transmitem către copilul nostru amprenta fizică, tot ceea ce suntem în momentul conceperii, totodată transmitem și amprenta psihică, mai exact tot ceea ce am învățat până în acel moment. Îndrăznesc să definesc într-un mod metaforic acest proces de concepere: Conceperea este un proces de clonare a două ființe în una singură. Doar că fiind un amestec de ADN, copilul moștenește aleatoriu atât calitățile, cât și defectele ambilor părinți. Creierul fiind în “creștere”, teoretic începe cu totul de la 0, însă în practică observăm apariția anumitor “predispoziții”, de acolo imediat lumea face asocierea: “semănă cu mama” sau “semănă cu tata”.

Aceste predispoziții sunt atât de natură fizică, cât și de natură psihologică.

De natură fizică:

  • Copilul moștenește anumite alergii pe care și unul din părinți le-a avut
  • Copilul moștenește anumite “defecte” fizice pe care unul din părinți le-a avut

De natură psihologică:

  • Copilul are o înclinație spre un anumit sport pe care îl practică și unul dintre părinți
  • Copilul are o înclinație spre o anumită artă

                Practic, datorită acestor predispoziții, observăm capacitatea de a învăța mult mai repede aceleași lucruri pe care noi le-am învățat mai greu. De ce? Pentru că deja copilului îi sunt familiare foarte multe lucruri, putem spune că “le are în sânge”. Acesta este și unul dintre motivele care stau la baza evoluției noastre ca și specie. Copilul nu începe de unde am început noi, el continuă cu o minte curată de unde am rămas noi, cu un bagaj de informație acumulat în subconștient.

                În contextul în care, pentru orice lucrare contează 50% mana slefuitorului, 50% materialul ce urmează a fi slefuit, putem spune că mai sus am definit materialul ce urmează a fi slefuit. În contextul nostru, ce înseamnă mana slefuitorului?

                Mâna slefuitorului este de obicei mana părintelui sau a tutorelui, mai exact a persoanei care crește copilul. Ca unealtă, este folosită educația. Prin educație înțelegem tot ceea ce ține de informația transmisă de la părinte la copil, atât prin lecții predate, prin sfaturi dar și prin puterea exemplului. Țineți minte “copilul va face ce vede, nu ce i se spune”. Cu alte cuvinte, dacă acesta va vedea părintele că va face anumite gesturi, va avea tendința să-l imite, va avea tendința să facă exact ca și el. Acest lucru este valabil atât pentru lucrurile bune, cât și pentru lucrurile mai puțin bune.

De ce este atât de importantă mana slefuitorului?

                Pentru că acesta poate influența, directiona sau uneori corecta complet anumite predispoziții ale copilului, în special cele de natură psihologică.

Luăm de exemplu:

  • Rasismul – Indiferent de predispozițiile copilului datorită moștenirii genetice, în funcție de cum a fost educat, această predispoziție poate fi combatută sau amplificată.
  • Dragostea pentru animale – poate fi combatută sau amplificată prin educație corespunzătoare și mai ales prin puterea exemplului.

Este intoleranța transmisă sau moștenită genetic?

Poate să fie moștenită genetic o predispoziție către o anumită intoleranță, însă dacă este de natură psihologică, combaterea sau amplificarea ei se face prin educație.