Blog

La ce vârstă este considerată o persoană destul de bătrână ca să moară de bătrânețe?

Posted on by UnPrieten

Sunt câteva aspecte de luat în considerare aici:

  • din punct de vedere fizic, al vârstei
  • din punct de vedere personal al “împlinirii sufletești”
  • din punct de vedere social al “speranței de viață”

Primul aspect: din punct de vedere al vârstei. Există o teorie conform căreia în corpul nostru se află o celulă mai specială care controlează îmbătrânirea. Acea celulă încetează din viață în momentul în care noi împlinim aproximativ 3 luni. Dacă ne luăm după acea teorie, înseamnă că după 3 luni de viață noi începem procesul de îmbătrânire. O altă teorie spune că ADN-ul uman nealterat este făcut să trăiască mult mai mult, de ordinul câtorva sute de ani. Dacă ne luăm chiar și după anumite cărți de religie, acum câteva mii de ani oamenii trăiau mult mai mult pe pământ. Dacă atât știința, cât și religia au căzut de acord pe un subiect, înseamnă că un sâmbure de adevăr există.

Concluzionăm că din punct de vedere fizic, nu putem spune când un om este suficient de bătrân ca să moară. Ne rămâne să abordăm subiectul din punct de vedere personal sau al societății înconjurătoare.

Al doilea aspect: din punct de vedere personal, mai exact al împlinirii sufletești. În general, dacă suntem norocoși (spun norocoși, însă aspectul este mult mai complex) și nu suntem prea egoiști, dorim să transmitem mai departe moștenirea genetică, respectiv să facem cel puțin un copil. În momentul în care devenim părinți, tot ce ne dorim este să ne vedem copilul pe propriile picioare. În momentul în care știm că propriul copil este pe propriile picioare și este capabil să supraviețuiască singur, ne simțim împliniți sufletește, considerăm că “scopul principal” este atins. Dacă apucăm să vedem cum copilul nostru are o familie, apoi nepoți, deja acest lucru este un bonus. Acesta este motivul pentru care mulți oameni spun: “mi-am văzut copilul mare, așezat la casa lui, pot să mor liniștit”.

Al treilea aspect: din punct de vedere social, respectiv al speranței de viață. În fiecare zonă de pe pământ sunt anumite condiții de viață, care pot să scurteze sau să prelungească media de viață, practic definesc speranța de viață. Dacă condițiile de viață sunt bune și permit un stil de viață lipsit de griji, fără stres, media de viață este mult mai ridicată, în opoziție unde condițiile de viață sunt foarte rele, respectiv, sărăcie, foamete, război, speranța de viață este foarte scăzută.

Un alt mecanism bine plasat în subconștient, este pensionarea. Când auzim de cineva mai în vârstă că a murit, de multe ori ne întrebăm, “ieșise deja la pensie?”. Motivul pentru care punem această întrebare este empatia, ne gândim dacă noi o să apucăm acea vârstă de pensionare.

Ca să ne dăm seama care este media de viață într-un mod direct, când este vreun eveniment nefericit, mai exact o înmormântare, o să îi auzim pe cei din jur ca spun: “a murit prea devreme” sau în opoziție, “a trăit destul, cine știe dacă noi vom apuca acea vârstă”. În concluzie, societatea consideră că ești suficient de bătrân ca să mori de bătrânețe când atingi standardele definite tacit în privința: vârstei, respectiv mostenirii genetice și culturale lăsate în urmă, pentru că din perspectiva personală, niciodată cineva foarte apropiat nu este suficient de bătrân ca să moară, chiar și de bătrânețe.

De ce prețuim viața umană?

Posted on by UnPrieten

Când discutăm despre viața umană este foarte important să precizăm despre care viață umană vorbim. În primul rând, voi sublinia că toată viața contează, indiferent că vorbim despre oameni, animale, plante etc.

Raportat la propria persoană, pe baza tipului de viață umană, avem următoarele categorii:

  • propria noastră viață – de obicei, aceasta este apreciată și protejată pe baza unuia dintre instinctele primare: instinctul de supraviețuire – așa că am putea spune că atunci când vorbim despre viața noastră, ea este prețuită/apreciată de instinct
  • persoanele pe care le iubim (înseamnă familie) – valoarea acestui lucru este dată de dragoste, atașament și interacțiune, practic istoria pe care o împărtășești începând cu ziua în care te naști
  • prietenii apropiați – acest lucru este apreciat datorită istoriei interacțiunii – atașament
  • amici – empatie
  • toți ceilalți – cumva empatie, dar cu răceală

Morala se bazează de obicei pe dualitate: bine sau rău, corect sau greșit și acest lucru este dat de societatea în care suntem crescuți. Stâlpii moralei noastre sunt de obicei construiți de religie. Mai târziu sunt modelați de societatea în care creștem, respectiv decidem să trăim. În concluzie, în aproape toată societatea noastră actuală, moralitatea noastră se bazează pe religie.

Să luăm o societate în care, să o numim „morală”, se bazează pe un instinct diferit: supraviețuirea tribului (sau stupului). Uită-te la albine, nu au religie, știu că fiecare dintre ele are un rol și supraviețuirea stupului are prioritate. Ele prețuiesc viața reginei mai mult decât pe a lor. La fel și pentru furnici.

Acum ceva timp a existat un mesaj viral pe internet: care a fost primul semn al civilizației? Răspuns: „primul semn al civilizației a fost un femur care a fost rupt și apoi vindecat, deoarece în regnul animal, când rupi un picior, ești mort”. – Margaret Mead

Acesta a fost primul semn al civilizației, acesta a fost primul semn al ajutorului. Pe atunci, nu exista moralitate, era doar sentiment, empatie, dragoste, atașament. Acesta a fost momentul în care am început să prețuim altă viață umană decât noi înșine.De unde a apărut empatia?

Luând-o la origini: frica. Putem frica daca am fi in locul acelei persoane sau frica sa nu se intample cuiva apropiat, mai exact frica de singuratate. De fapt, nimeni nu a fost niciodată singur atunci când s-a născut până când a început să-și procure singur mâncarea sau altfel ar fi murit de foame. Acest lucru ne-a ajutat să dezvoltăm o formă de atașament. Aceasta s-a transformat în „împreună suntem puternici”. Familia s-a alăturat unei alte familii și au dezvoltat un trib, tribul se transformă într-un sat, satul in comuna, comuna in oraș, oraș într-o țară, țară într-o uniune.

Deci, de ce la origini? Ei bine, vezi la știri sau auzi că cineva este rănit sau mort. Există mari șanse ca întrebarea „cum ar fi?” va apărea. Ce se va întâmpla cu mine sau ce se va întâmpla cu cineva pe care îl iubesc. Odată ce simți cât de mult te va răni, vei înțelege cât de mult va răni pe altcineva. Deci, aceasta latura a empatiei își are originea în frica noastră de singurătate. Veți avea grijă de fericirea sau tristețea altcuiva numai atunci când vă veți gândi „cum ar fi?”.

De ce prețuim viața umană?

Într-o formă foarte abstractă, propria noastră viață: din instinctul de supraviețuire; a celor dragi: din istoria interacțiunii; alte persoane: empatie.

Este intoleranța transmisă sau moștenită genetic?

Posted on by UnPrieten

                Când vorbim despre intoleranță ne referim la absolut orice fel de intoleranță, atât de natură fizică, cât și de natură psihică.

                În mod natural și instinctiv, când ajungem la o anumită maturitate considerăm că este momentul să predăm mai departe informațiile adunate. De ce instinctiv? Pentru că instinctul de reproducere este un instinct primar, iar acesta ne lovește în momentul în care suntem capabili din punct de vedere fizic să procreem.

                În momentul în care facem un copil, transmitem către copilul nostru amprenta fizică, tot ceea ce suntem în momentul conceperii, totodată transmitem și amprenta psihică, mai exact tot ceea ce am învățat până în acel moment. Îndrăznesc să definesc într-un mod metaforic acest proces de concepere: Conceperea este un proces de clonare a două ființe în una singură. Doar că fiind un amestec de ADN, copilul moștenește aleatoriu atât calitățile, cât și defectele ambilor părinți. Creierul fiind în “creștere”, teoretic începe cu totul de la 0, însă în practică observăm apariția anumitor “predispoziții”, de acolo imediat lumea face asocierea: “semănă cu mama” sau “semănă cu tata”.

Aceste predispoziții sunt atât de natură fizică, cât și de natură psihologică.

De natură fizică:

  • Copilul moștenește anumite alergii pe care și unul din părinți le-a avut
  • Copilul moștenește anumite “defecte” fizice pe care unul din părinți le-a avut

De natură psihologică:

  • Copilul are o înclinație spre un anumit sport pe care îl practică și unul dintre părinți
  • Copilul are o înclinație spre o anumită artă

                Practic, datorită acestor predispoziții, observăm capacitatea de a învăța mult mai repede aceleași lucruri pe care noi le-am învățat mai greu. De ce? Pentru că deja copilului îi sunt familiare foarte multe lucruri, putem spune că “le are în sânge”. Acesta este și unul dintre motivele care stau la baza evoluției noastre ca și specie. Copilul nu începe de unde am început noi, el continuă cu o minte curată de unde am rămas noi, cu un bagaj de informație acumulat în subconștient.

                În contextul în care, pentru orice lucrare contează 50% mana slefuitorului, 50% materialul ce urmează a fi slefuit, putem spune că mai sus am definit materialul ce urmează a fi slefuit. În contextul nostru, ce înseamnă mana slefuitorului?

                Mâna slefuitorului este de obicei mana părintelui sau a tutorelui, mai exact a persoanei care crește copilul. Ca unealtă, este folosită educația. Prin educație înțelegem tot ceea ce ține de informația transmisă de la părinte la copil, atât prin lecții predate, prin sfaturi dar și prin puterea exemplului. Țineți minte “copilul va face ce vede, nu ce i se spune”. Cu alte cuvinte, dacă acesta va vedea părintele că va face anumite gesturi, va avea tendința să-l imite, va avea tendința să facă exact ca și el. Acest lucru este valabil atât pentru lucrurile bune, cât și pentru lucrurile mai puțin bune.

De ce este atât de importantă mana slefuitorului?

                Pentru că acesta poate influența, directiona sau uneori corecta complet anumite predispoziții ale copilului, în special cele de natură psihologică.

Luăm de exemplu:

  • Rasismul – Indiferent de predispozițiile copilului datorită moștenirii genetice, în funcție de cum a fost educat, această predispoziție poate fi combatută sau amplificată.
  • Dragostea pentru animale – poate fi combatută sau amplificată prin educație corespunzătoare și mai ales prin puterea exemplului.

Este intoleranța transmisă sau moștenită genetic?

Poate să fie moștenită genetic o predispoziție către o anumită intoleranță, însă dacă este de natură psihologică, combaterea sau amplificarea ei se face prin educație.

Poate fericirea să dureze mai mult de o perioadă scurtă de timp? Mai mult de 30-60 de minute?

Posted on by UnPrieten

                De cele mai multe ori confundăm fericirea cu micile bucurii. “Sunt fericit”, este o stare, pe când “mă bucur”, este o acțiune. Deci, putem spune că fericirea este o stare de spirit, iar bucuria este mai mult o acțiune. De cele mai multe ori, această stare de spirit o atingem în urma multor bucurii legate.

Când eram mici, o bucurie te ducea mult mai ușor în această stare de spirit, mai ales dacă în copilărie, nu aveam parte de tot ce ne doream. În zonele unde alimentele nu erau chiar la îndemână sau în orice magazin, dacă primeam o ciocolată, ne bucuram de ea la maxim și am fi fost fericiți toată ziua. Puteam spune că eram mult mai inocenți, dar pe de altă parte, știam că nu primeam tot timpul și mai ales că nu se găsea acea ciocolată. Pe partea cealaltă, un copil care are la îndemână toate dulciurile pe care și le dorește, faptul că primește o ciocolată, nu îl impresionează cu nimic.

Putem să tragem două concluzii de aici:

                Prima concluzie: odată cu vârsta, nu mai știm să apreciem anumite lucruri, nu mai știm să savurăm micile bucurii. Poate fiindcă avem alte pretenții, poate fiindcă avem alte “cicatrici” sufletești, sunt multe motive, cert este că zicala spune: “bucură-te ca un copil mic” deoarece nu mai știm să o facem atunci când suntem mari. Aici trebuie să lucrăm mult cu noi.

                A doua concluzie: nu putem ști ce înseamnă abundenta dacă nu știm ce înseamnă absența, mai exact, dacă întotdeauna avem parte doar de bucurii, standardul se modifică, o să ni se pară normal tot ce avem, drept urmare, nu o să ne mai bucure nimic. Cel mai bun exemplu este această pandemie COVID19, care ne-a privat de lucrurile ce ni se pareau normale. Dacă înainte, multă lume nu se plimba prin parcuri și prefera să stea în casă să se joace sau să se uite la televizor, acum, mult mai multă lume apreciază plimbarea în aer liber, apreciază o cafea băută pe terasă, apreciază libertatea.

Îmbinând cele două concluzii, putem spune că noi, ca și adulți, nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile mici iar pe cealaltă parte, nu știm să apreciem ce avem și întotdeauna comparăm cu ce este mai sus de noi. Un mare scriitor român Eugen Ionescu cunoscut ca și Eugène Ionesco a spus: “Vrei să fii fericit? nu privi în sus, privește în jos, dacă te vei uita în sus vei vedea oameni mai fericiți ca tine și vei deveni invidios”.

Nu mă înțelege greșit, este bine să țintești în sus, este bine să fii motivat să vrei mai mult, dar nu cu prețul a ceea ce ai deja. Una nu trebuie să excludă pe cealaltă. Dorește-ți mai mult, dar bucură-te de tot ce ai.

Poate fericirea să dureze mai mult de un scurt timp, mai mult de 30-60 de minute?

Da, însă ca adult, trebuie să ne inspirăm de la copii pentru a ne aminti acest lucru.

Pentru a aprecia binele, oare omul nu ar trebui înainte să cunoască răul?

Posted on by UnPrieten

Când eram un puștan în liceu am pus această întrebare la o conferință: „Oare pentru a aprecia binele cu adevărat, omul nu ar trebui să cunoască întâi răul?”. Răspunsul primit nu a fost cel mai apreciat de mine, cumva persoana întrebată s-a simțit atacată: „Să vină cel ce mi-a pus această întrebare să îi tai mâna să îmi spună, nu ar aprecia binele atunci”. Nu m-am prins în polemici fiindcă din start era greșită abordarea, eu deja aveam mâna, iar el dorea să mi-o taie asta înseamnă să știi de înainte binele, iar apoi să ți se întâmple ceva rău.

La ce anume mă gândeam eu în acel moment? Dacă un om, care s-a născut orb și a fost orb toată viața, și-ar recăpăta vederea, acesta s-ar bucura de tot ce vede, fiecare zi ar fi o binecuvântare. Există un filmuleț pe youtube în care un om ce vedea alb-negru, primește cadou o pereche de ochelari ce îi permit să vadă culorile vii. Bucuria de pe fața acelui om este de neprețuit. Acel om cel mai probabil se va purta cu acei ochelari ca și cu proprii ochi, îi va prețui și va avea grijă de ei.

Dacă un surd, care nu a auzit nici un sunet în viața lui, și-ar recăpăta auzul, ar aprecia complet diferit fiecare sunet pe care l-ar asculta, s-ar bucura de fiecare melodie sau de fiecare voce în parte.

Așa gândeam în acea perioadă, parțial și acum gândesc la fel, doar că mai este un aspect de luat în considerare: Ce se întâmplă cu o ființă care a avut parte de prea multe răutăți toată viața? Din păcate acea ființă se transformă, instinctul primar de supraviețuire iese la iveală, iar așteptările sale de la ceilalți, sunt doar negative. Tot timpul intră în defensivă, fără să mai aibă încredere în cineva. Acelei ființe, oricine ar veni cu ceva bun în viața sa, va fi foarte greu să o convingă fiindcă mai întâi de toate trebuie să îi câștige încrederea, iar odată câștigată, trebuie să aibă grijă fiindcă la cea mai mică greșeală, oricât de nevinovată ar fi, instinctul primar o să șoptească „toți oamenii sunt la fel”.

Când e vorba de aprecierea binelui, cel mai important lucru este cu ce îl comparăm. O persoană care a avut parte de rău în egală măsură cu binele și totuși și-a păstrat valorile morale, și-a suprascris instinctul de supraviețuire fără să devină un egoist negativ, întotdeauna va aprecia binele de care are parte, respectiv liniștea pe care și-a dobândit-o.

Foarte mulți dintre noi avem impresia că tot ce ne înconjoară ni se cuvine. Că toată această pace, așa cum e ea, întotdeauna a fost acolo și va fi întotdeauna acolo. Aerul, mașina, persoanele ce ne înconjoară, stilul de viață, avem impresia că ni se cuvin toate. Însă s-a întâmplat această nenorocire, acest COVID-19, care ne-a dat complet totul peste cap. Ne-a făcut să conștientizăm că astăzi suntem aici, mâine poate nu, astăzi persoanele dragi ne sunt alături, mâine poate nu.

Personal, oricât de greu îmi este în această pandemie prin izolare sau blocaj social, mă ține în picioare o comparație cu un lucru mai grav: străbunicul meu, la vârsta mea, era pe frontul de război și nu știa ce îi rezervă următoarele minute, ce să mai vorbim de următoarele zile.

Indiferent dacă teoriile conspiraționiste sunt adevărate sau nu, indiferent cum vom ieși din această pandemie, ar trebui să apreciem mai mult această libertate, ar trebui să apreciem mai mult oamenii care ne înconjoară, natura, micile bucurii, să învățăm să conviețuim în armonie, fiindcă nimic nu ne este garantat pe această lume.

Ce înseamnă fidelitatea?

Posted on by UnPrieten

                De cele mai multe ori, când facem referire la fidelitate, ne duce cu gândul automat la: să nu îți înșeli partenerul/partenera cu o altă persoană. Parțial este corect, doar că în realitate este un pic mai mult de atât. Fidelitatea este sinonimă cu devotamentul, respectiv cu loialitatea. Acest lucru implică deschidere, transparență și mai ales o comunicare deschisă.

                Să ne gândim la doi parteneri de afaceri, la doi asociați. Aceștia ridică un business împreună, îl conduc cum știu ei mai bine. Când au început business-ul, amândoi au stabilit anumiți termeni. Acei anumiți termeni au fost în beneficiul fiecăruia în parte, dar în interesul ambilor. Pe măsură ce business-ul a evoluat, mai mulți factori au trebuit să fie luați în considerare. Poate mai au nevoie de un asociat sau poate au nevoie de mai mulți asociati. Însă fiind parteneri inițiali în acest business, amândoi trebuie să fie complet de acord când se modifică termenii.

                Dacă facem comparație între o relație și între un parteneriat, asemănările sunt foarte mari. Când intrăm într-o relație, o facem pentru beneficiul personal și ne menține interesul comun. Fiecare om are anumite calități și anumite defecte, pe care alegem să le împărtășim cu persoana de lângă noi. În relațiile în care există transparență totală și oamenii sunt deschiși unii către ceilalți, aceștia pot să discute deschis despre orice, fără să le fie teamă că o să fie judecați pentru ce spun. În momentul în care nu poți să faci acest lucru și ești judecat pentru ce spui, începi să te ascunzi de persoana de lângă tine și trebuie să fii atent la ce spui. Când începi să te ascunzi, începi să nu mai fii tu, să nu te mai simți bine în pielea ta, începi să ascunzi lucruri. În momentul în care te obișnuiești să te ascunzi, deja înșelatul partenerului este doar o chestiune de oportunitate.

                Ce înseamnă fidelitatea? Deschidere, transparență, comunicare și încredere.

Există oameni care s-au născut răi și fac rău de dragul de a face rău?

Posted on by UnPrieten

                Notiunea de bine și rău este definită de moralitate, care la rândul ei este definită și predată de către persoanele care ne cresc: părinți, bunici, tutore, etc. În general, această moralitate are la bază una dintre credințele religioase ale fiecărei persoane. De exemplu: În unele religii ți se permite să ai mai multe soții, pe când în altele acest lucru este considerat un păcat ba chiar mai mult, despărțirea de soție este considerată un păcat deci un lucru rău. În concluzie, putem spune că ce este bun și ce este rău are la bază principiile religioase ale societății în care am fost crescuți și educați.

               Fiecare dintre noi suntem unici, ne naștem cu anumite calități, respectiv anumite defecte. Din acest motiv, toți putem să facem orice, dar, așa cum unor persoane le vine mult mai ușor să facă anumite lucruri, altor persoane le vine mult mai greu să facă aceleași lucruri. Acest fenomen este cunoscut drept talent. De exemplu: un om poate să țină minte o poezie întreagă după o primă citire, în schimb altul poate să facă anumite calcule instant. Sunt două feluri de “talent”:

  • cel cu care ne naștem
  • cel care este dobândit cu antrenament

               De multe ori este foarte dificil să facem diferența dintre ele, dar pentru ambele, pentru a putea atinge potențialul maxim, avem nevoie de educația potrivită. De cele mai multe ori această educație se predă cel mai bine în anumite școli, deoarece ei au avut deja experiența cu zeci, sute, mii de copii și au o idee cam ce anume ar funcționa și la cine. Însă aceste școli care să ofere ce ai nevoie pe măsura capacității copilului, sunt destul de rare, scumpe sau inaccesibile indiferent de motiv. În general se merge pe o abordare generală asupra tuturor, ceea ce pentru unii este bine, în schimb pentru alții este exact opusul a ceea ce au nevoie.

               Există oameni care s-au născut răi și fac rău de dragul răului?

               Oamenii nu se nasc răi sau buni (Citește și articolul: “De ce oamenii sunt răi”). Cred în schimb că se nasc cu anumite predispoziții spre anumite plăceri. Acel “talent” despre care vorbeam mai devreme. De exemplu, o plăcere a unui egoist negativ este: senzația de superioritate pe care o are cineva asupra altei persoane când îi face rău, când vede că este în puterea sa dacă să continue să îi facă rău sau nu.

               Astfel de oameni aveau nevoie de educația potrivită la momentul potrivit, din păcate este foarte greu să îți dai seama care este educația potrivită, neavând o bază de date cu oameni, “buni sau răi”, mai exact o școală în care să notezi atât comportamentul la intrarea în școală, evoluția, dar și la ieșire. Drept urmare, fiecare dintre noi dăm educația pe care o considerăm copilului.

               Problema în educația copilului este că ceea ce faci în momentul de față, o să observi abia de la 18-20 de ani în sus ce rezultat are, iar atunci nu prea mai poți să schimbi mare lucru. Putem spune că întâi dăm testul și abia după ni se explică lecția.

Nu întâmplător a apărut zicala: “Facem rău din plăcere, iar din frică ne oprim din a face bine”.

De ce unii oameni se eschivează, când le dai un task primul lucru pe care îl spun: nu e treaba mea?

Posted on by UnPrieten

În ultima vreme din ce în ce mai multă lume a început să se eschiveze, din ce în ce mai multă lume evită să-și asume responsabilități. Se întâmplă atât de des încât oamenii ajung să te refuze și îți aruncă partea cu “nu e treaba mea” chiar dacă de cele mai multe ori în final se demonstrează că este treaba lor. În general acest lucru se observă în sistemul de lucru public, însă, în ultima perioadă se observă și în sistemul de lucru privat.Sunt doua motive principale care stau la baza unei asemenea eschivari:

  • Oamenii sunt prea încărcați și nu mai au timp preia alte cereri
  • Oamenii nu vor să fie deranjați

Oamenii sunt prea încărcați – În această perioadă foarte dificilă unde foarte mulți lucrează de acasă, oamenii care munceau mult, acum muncesc și mai mult. Dacă erau la birou mai aveau timp de o cafea, de o pauză cu colegii, în schimb, acum, cafeaua vine lângă laptop/PC, micul dejun, prânzul câteodată și cina sunt servite în fața laptop-ului, drept urmare nu mai au timp să se deconecteze. Sunt momente când uită să meargă și la toaletă. De obicei acești oameni, chiar dacă îți spun că nu e treaba lor, te îndrumă pe o direcție, măcar cu aproximativitate astfel încât să poți să găsești ajutor: dovada că totuși le pasă.

La polul opus avem oamenii care nu vor să fie deranjați. Sub acest “motiv” principal se ascund mai multe cauze pentru care se întâmplă acest lucru:

  • Indiferența, sunt prinși în alte activități legate de muncă, iar problema ta nu reprezintă suficient interes ca să își întrerupă activitatea
  • Fuga de responsabilitate – unii oameni nu vor să își asume responsabilitatea pentru nimic. În general acești oameni țintesc activitățile scurte și clare care nu necesită efort. “Cine are chef să își bată capul cu task-ul acesta?”
  • Teama de activitate – această categorie de oameni sunt complet ocupați cu altceva decât lucrul efectiv: TV/Jocuri/etc.

Cert este că această categorie de oameni, în cel mai bun caz se limitează strict la minimul pe care îl au de făcut, motiv pentru care nu au nicio treabă cu problema ta și te resping fără nicio direcție sau indicație.

Până acum ceva vreme, era totul echilibrat, era o balanță și exista o zonă de mijloc, unde cele două categorii se întâlneau, însă în ultima vreme, această zonă de mijloc dispare. Din păcate, acest virus care ne-a impus distanțarea socială a început să își lase amprenta. Ruperea conexiunii cu alți oameni, ne-a împins pe toți spre izolare. Fiecare dintre noi ne-am ales să ne izolăm în ceva pentru a ne ține ocupați. Fie ne-am izolat complet în muncă și livrăm peste măsură, fie ne-a împins spre orice altceva, iar munca nu mai este o prioritate. Cert este că, cei ce munceau mult, muncesc și mai mult, cei ce munceau puțin, muncesc și mai puțin.

Am spus-o și o mai spun: extremele nu sunt bune indiferent de natura sau de intenția lor.

Ce determină unii oameni să fie obsedați emoțional de alții?

Posted on by UnPrieten

Când facem referire la o obsesie, o numim așa deoarece persoana de care ești obsedat(a) nu mai are nicio legătură emoțională cu tine. Dacă ar mai avea, atunci s-ar numi relație iar acea obsesie emoțională o legăm de o îndrăgostire nebună. În concluzie, putem spune că obsesia emoțională este unidirecțională (are o direcție doar de la tine).

Pentru a găsi răspunsul la această întrebare trebuie să înțelegem un pic despre ce fel de obsesie emoțională este vorba. Deși termenul folosit este obsesie emoțională, tocmai emoția din spate face diferența între obsesii.

Obsesia vinovăției – Acest tip de obsesie apare când dintr-o conștiință suprasolicitată. Mai exact, ai avut ceva cu anumite persoane și le-ai făcut foarte mult rău. Deși tu nu admii acest lucru, subconștientul tău o face, drept urmare te simți vinovat(a) și nu poți să îți scoți persoanele respective din minte până nu simți că te-ai revanșat.

Obsesia “atrației sexuale” – De obicei, această obsesie apare atunci când ai avut parte de o persoană de care ai fost atras(a) foarte mult, te-a făcut să te simți în pat așa cum nu a reușit nimeni, însă în rest acesta era singurul lucru care vă leagă. De obicei, ai parte doar de o singură persoană de acest gen și înseamnă că te-ai ancorat de ea. Mai exact, toate partidele tale de sex le vei compara cu persoana respectivă.

Obsesia “partenerului ideal” – În mintea ta ți-ai făcut o imagine despre ce înseamnă un partener ideal, însă acea imagine ai clădit-o în jurul acelei persoane. Sunt două situații de care să ții cont atunci când formezi o imagine în jurul partenerului ideal:

  • Reala: a fost pentru tine vârful partenerilor pe care i-ai avut, un cumul din toate calitățile
  • Ireală: ți-ai făcut o imagine în privința lui/ei despre cum crezi că ar fi fără să fi fost de fapt cu persoana respectivă ca să vezi realitatea.

Atunci când ne uităm la cineva, vedem în persoana respectivă ceea ce ne dorim noi să vedem. Asta este și motivul pentru care de cele mai multe ori vedem calitățile și ignorăm defectele, chiar dacă ne avertizează și altcineva în privința defectelor, noi vedem ce vrem să vedem. Poate ai interacționat cu persoana respectivă, poate nu, însă în mintea ta se întâmplă mult mai multe lucruri decât în realitate. În mod cert, tu vezi lucruri care nu mai sunt de mult acolo. Atenție la acest aspect, fiindcă poate să te arunce în ceață și să nu îți mai dai seama ce este real și ce este ficțiune.

Obsesia “fostului/fostei” – în general apare când ești singur(a), te trezești dintr-o dată fără nimeni lângă tine, mai ales dacă treci de vârsta de 30 de ani. Atunci apare disperarea și îți faci o ancoră. O fixezi în jurul fostului și de acolo este foarte greu să o rupi. De ce? Pentru că de fapt îți este teamă să fii singur(a), îți este teamă să stai cu propria persoană. Ca să depășești acest moment, trebuie să înveți să te accepți pe tine însuți, să ierți și să te ierți. Să îți placă să fii cu tine însuți și, în timpul pe care îl ai, redescoperă ce îți place să faci și mai ales învață să te bucuri de lucrurile mici. Singurătatea nu este o pedeapsă, este o perioadă de “respiro” în care avem timp să ne cunoaștem, să ne redescoperim. Dacă nu ajungi să îți placă să stai cu tine însuți, cum să îi placă altcuiva să stea cu tine?

Ca să îți dai seama de emoțiile din spatele obsesiei, ia o foaie de hârtie și începe să notezi:

Care este primul lucru la care mă gândesc când mă gândesc la persoana respectivă? (zâmbetul, vocea, sexul, etc.)

Ce este real și ce mi-ar plăcea mie să cred că este real? (încearcă să fii cât mai sincer(a))

  1. Real: ce știi sigur că așa este, fiindcă ai experimentat (are o voce frumoasă, buze frumoase, etc.)
  2. Ireal: de obicei, tot ce începe cu “cred că ar fi…”.

Este o diferență mare între “cred” și “știu”.

Cum pot oamenii să fie fideli unui om pe care nu-l iubesc?

Posted on by UnPrieten

Când ești cu cineva pe care nu-l iubești, dar totuși îi rămâi fidel, sunt câteva motive principale și/sau câteva secundare. Le numesc așa deoarece cele principale sunt suficiente chiar și unul singur, pe când cele secundare trebuie să fie mai multe astfel încât să “cântărească” cât unul principal. În general, fidelitatea este un “cadou”, să spunem așa, pe care îl catalogăm în mai multe feluri:

  • Cadoul câștigat – cealaltă persoană vede în tine tot ce are nevoie, pur și simplu nu are nevoie să caute sau să găsească în altă parte altceva. Este un “cadou” destul de rar întâlnit, însă îmi place să cred că există.
  • Cadoul de dorit – este cel mai des întâlnit, sunt destul de multe relații în care partenerii înșală, frecvent sau întâmplător. Atunci fidelitatea devine ceva de dorit. Există o vorbă care spune: “O persoană care nu înșeală o face fiindcă nu a avut oportunitatea potrivită.”
  • Cadoul “forțat” – de obicei vine din partea oamenilor care sunt fideli, dar nu iubesc persoana respectivă.

O să discutăm puțin despre acel cadou “forțat”. Acest tip de fidelitate se întâlnește cel mai des la persoanele care stau cu cineva, deși nu iubesc persoana respectivă. De ce îl numesc forțat? Pentru că, deși pentru cealaltă persoană fidelitatea poate nu este cea mai importantă calitate, în schimb pentru o persoană acea categorie de oameni devine cel mai important lucru. De ce? Pentru că este singurul lucru ce i-l oferă în relație și atunci trebuie să-i dea importanță maximă, pun mai multă valoare decât persoanei careia îi sunt fideli.

Cum pot oamenii să fie fideli unui om pe care nu-l iubesc? Din comoditate, confort și teama de a le pierde. Într-o lume ideală, fidelitatea este un cadou reciproc care vine necerut și neașteptat.